III.18. Imperiul mongol şi succesorii acestuia


SECOLUL XII-XV

Cuceririle lui Genghis-Han şi ale urmaşilor acestuia aveau să schimbe fundamental structurile Asiei şi Europei de Est. „Furtuna mongolă" care loveşte Bagdadul în anul 1258 duce la sfârşitul lumii islamice vechi. Forţa distructivă a călăreţilor nomazi aduce prăbuşirea multor oraşe şi regate. Toleranţa religioasă a mongolilor le permite asimilarea în culturile dominante ale teritoriilor cucerite, cum ar fi China şi Persia. Imperiul imens întemeiat de Timur Lenk în sec. XIV moşteneşte atât tradiţiilor mongole, cât şi cele islamice, însă după moartea acestuia se dezintegrează rapid.

Campaniile de cucerire ale lui Genghis-Han

Genghis-Han uneşte majoritatea triburilor mongole şi duce campanii de cucerire în toate direcţiile. Odată cu mongolii vine şi un val de distrugeri înspăimântătoare.

Înainte de ascensiunea lui Genghis-Han, după migraţiile din Antichitatea târzie, Asia era dominată de triburile nomade turcice şi mongole. Puterea acestora consta în metodele rapide de luptă, cum ar fi atacuri ale călăreţilor arcaşi, organizaţi în unităţi mici şi mobile. Între anii 1133-1211, mongolii tribului Qara-khitai controlau regiuni vaste din Asia Centrală, însă după anul 1200 sunt alungaţi spre est de către Horezm-şahi.

La sfârşitul sec. XII, Temujin, descendent al unei familii conducătoare dintr-un trib mic din nord-estul Mongoliei de azi, reuşeşte să unească mai multe triburi şi să adune o armată puternică. În anul 1206 îşi ia numele de Genghis-Han (rege universal) şi începe o campanie de cucerire pe care o plănuise în detaliu. În 1207 ocupă sudul Siberiei, iar între 1211-1216 cucereşte nordul Chinei. Încearcă fără succes să înainteze spre China Centrală; cu toate acestea, în anul 1209, uigurii i se supun. O acţiune nesăbuită a Horezm-şahilor îi oferă posibilitatea campaniei în vest, pe care o plănuise demult. Între anii 1219-1221, Genghis-Han invadează Transoxiana şi teritorii largi ale Horezm-şahilor. În anul 1220, stabileşte capitala la Karakorum, în nordul Mongoliei. Ocupă nordul Persiei, Armenia şi Georgia şi îi înfrânge pe cnejii ruşi în anul 1223.

Genghis-Han îşi duce campaniile cu o cruzime extremă, încurajând jaful şi distrugerea. Cu toate acestea, pune bazele unui imperiu sprijinit de comerţul caravanelor, stabilind o reţea imensă de puncte comerciale şi de comunicaţie; de asemenea, asigură paza Drumului Mătăsii. Mongolii au arătat şi o toleranţă pragmatică faţă de alte religii. Imperiile cucerite au fost absorbite într-o „uniune prietenoasă" şi li se cerea tribut, de unde s-au acumulat rezerve considerabile pentru statul mongol. Genghis-Han şi succesorii săi au reuşit până la sfârşitul sec. XIII să creeze un imperiu uriaş, care se întindea de la Oceanul Pacific, la est până la Dunărea de jos, la est. Genghis-Han moare în 1227, imperiul fiind împărţit între cei patru fii ai săi.

Răspândirea stăpânirii mongole

Imperiul este împărţit între fiii lui Genghis-Han, însă abia a treia generaţie şi-a arătat cu adevărat puterea militară, prin cucerirea unor porţiuni vaste din Asia şi Europa de Est.

Ogodei, fiul lui Genghis-Han, care îi urmează ca „mare han", decide în anul 1236, într-un consiliu de război, să cucerească Rusia, Polonia şi Ungaria, iar de acolo să avanseze în restul Europei. Între anii 1236-1242, nepotul său, Batu-Han, ocupă cea mai mare parte a vestului Rusiei. În 1240 invadează Kievul şi aproape că ajunge la Marea Baltică. Între anii 1240-1241, oştirile sale devastează Polonia şi Ungaria şi anihilează o armată de cavaleri germani şi polonezi la Liegnitz, în Silezia, la începutul anului 1241. În decembrie 1241, Ogodei moare, iar Batu-Han îşi întoarce oştirile în est, pentru a prelua succesiunea. În 1251, Mangu-Han, alt nepot al lui Genghis-Han, devine mare han la Karakorum şi începe construcţia sistematică a unui imperiu măreţ. Între timp, vărul său Batu-Han şi urmaşii acestuia devin independenţi şi întemeiază hanatele Hoardei de Aur şi Hoardei Albastre în Moscova şi Europa de Est. Însă în sec. XIV pierd din teritorii în bătăliile împotriva marilor cneji ruşi, iar în anul 1502 statele sunt distruse. Mangu-Han, a cărui curte culturală se caracteriza prin toleranţă religioasă, primeşte cu respect o legaţie papală condusă de Willem van Ruysbroeck, în anul 1253. Îl însărcinează pe fratele său mai mic, Kubilai-Han, care în 1260 moşteneşte titlul de mare han, cu ocuparea Orientului şi a regiunilor de sud; Kubilai-Han invadează China şi fondează dinastia Yuan, care durează până în anul 1368. Hülegü-Han cucereşte Persia şi conduce operaţiunea de ocupare a Bagdadului, care în anul 1258 pune capăt califatului şi vechii orânduiri islamice. După ce înlătură principatele mici din Orientul Mijlociu, este oprit de mamelucii egipteni. Hülegü-Han întemeiază dinastia de hani, care stăpâneşte Iranul, Irakul, Siria, estul Anatoliei şi Caucazul, din palatul regal de la Tabriz. În anul 1300, în timpul domniei lui Ghazan-Han, dinastia se converteşte la islamism.

În anul 1335, Imperiul Mongol se fărâmiţează într-o serie de principate mici. Cu toate că existenţa lui se întinde doar pe parcursul a 150 de ani, Imperiul Mongol a influenţat popoarele şi statele lumii, din China până în Europa.

Bagdadul înainte de atacul mongol din 10 februarie 1258:

„Împreună cu ei (doi înalţi oficiali şi conducătorul armatei din Bagdad), oastea din Bagdad a hotărât să se retragă, cei mai mulţi dintre locuitori sperând că astfel vor fi salvaţi. Însă locuitorii au fost împărţiţi între unităţile formate din mii, sute şi zeci de oameni ale oştii mongole şi ucişi. Cei care au rămas în oraş au fugit ori s-au ascuns în pământ şi sub băile publice."
Din Suma istoriilor a lui Raşid ad-Din

Imperiul lui Timur Lenk

După anul 1370, cuceritorul Timur Lenk uneşte tradiţiile islamice şi mongole într-un vast imperiu asiatic. Aduce în Samarkand cărturari şi artişti, transformând capitala în centru cultural.

În sec. XIV, în Asia Centrală apare un imperiu agresiv, în ascensiune, care îmbina caracteristicile mongole cu cele islamice. Hanatul Jagatai, format de urmaşii celui de-al doilea fiu al lui Genghis-Han, domina Asia Centrală, însă, în sec. XIV, dominionul acestuia se fărâmiţează în mai multe triburi. În contextul acestor tulburări politice, un prinţ turcic, cunoscut sub numele de Timur Lenk, se remarcă drept un conducător puternic. În anul 1366 Timur Lenk preia puterea în Samarkand, iar în aprilie 1370 uneşte sub conducerea sa majoritatea hanatelor din Transoxiana.

În 1370 îl învinge pe vasalul mongol din dinastia Horezm-şahilor, iar în 1379 jefuieşte oraşul rebel Konya Urgench. În 1381 cucerise deja cea mai mare parte a Afghanistanului. Îi integrează pe conducătorii locali în „uniunea prietenoasă" sau îi înlătură. În anul 1387, Timur Lenk cucereşte Isfahanul, iar în 1393 ia Shirazul de la Muzaffarizi. În anul 1391 îl pune pe fugă pe cel mai periculos rival al său, Tokhtamysh, hanul Hoardei de Aur, care formase un imperiu în vestul Rusiei şi Caucaz; cucerirea acestuia aduce nenumărate comori, care sunt trimise la reşedinţa regală din Samarkand. În 1393, Timur Lenk ocupă Iraqul şi Bagdadul, după ce îi înfrânge pe războinicii care domneau aici. În anul 1394 asediază Damascul, iar în 1401 îl jefuieşte. În iulie 1402, Timur Lenk îi anihilează pe otomanii din Anatolia şi îl ia prizonier pe sultanul Baiazid I, care refuzase să se alieze.

Între anii 1398-1399, generalul care domnea din şa peste imperiul său mondial duce o campanie militară împotriva Indiei, în urma căreia cucereşte Lahore şi Delhi şi execută 100.000 de prizonieri. Timur Lenk trata cu indulgenţă oraşele şi conducătorii care i se supuneau de bunăvoie, însă îi extermina fără milă pe cei care opuneau rezistenţă. Soarta rebelilor era şi mai aspră, un exemplu fiind oraşele Isfahan şi Bagdad care s-au răsculat în anul 1387 şi respectiv 1401; Timur Lenk ucide 10.000 de locuitori, formând din capetele lor o piramidă în faţa zidurilor oraşului. În afară de cuceriri, Timur Lenk, care a domnit peste unul dintre cele mai mari imperii din istorie, a strâns în jurul său cărturari, poeţi şi pictori de curte. Mulţi proveneau din teritoriile ocupate, fiind aduşi la Samarkand. Construind aici moschei şi medrese magnifice, l-au transformat în „centrul lumii" şi în „poarta spre Paradis". Timur Lenk era un sunnit dogmatic, însă, în acelaşi timp, a căutat să păstreze tradiţiile mongole nomade preislamice. În toamna anului 1404 pleacă spre nord cu o armată imensă pentru a cuceri China, dar moare la Utrar la 19 februarie 1405.

Stăpânirea Timurizilor

Imperiul întemeiat de Timur Lenk este împărţit între succesorii acestuia, însă noile regate continuă să aibă o influenţă puternică în Asia Centrală până în sec. XVI.

Urmând tradiţia mongolă, moştenitorii lui Timur Lenk, Timurizii, împart imperiul între ei după ce succesorul ales al acestuia, nepotul său Pir Muhamma, guvernatorul Kandaharului, este asasinat în anul 1407. Şah-Rokh, fiul cel mai mic al lui Timur Lenk, care domnise în Herat din 1405, se dovedeşte cel mai important moştenitor şi conducător al clanului. Obţine controlul asupra Transoxianei şi Persiei şi îi supune pe cei mai mulţi hani uzbeci şi ai Hoardei de Aur, însă pierde Iraqul în faţa dinastiilor locale. Şah-Rokh, un remarcabil patron al artelor şi ştiinţelor, a fost unul dintre Timurizii cei mai paşnici şi mai cultivaţi.

Fiul său, Ulug Beg, care începând din anul 1409, era han autonom în Samarkand, a fost unul dintre cărturarii cei mai importanţi ai timpului său. Între anii 1428-1429, a construit un observator cu instrumente telescopice, de unde facea cele mai exacte calculele astronomice din acea vreme. Capitala Samarkand, întemeiată de bunicul său Timur Lenk, a continuat să strălucească sub domnia lui. Tot la Samarkand erau înmormântaţi conducătorii în necropole magnifice.În anul 1447, poartă un război pentru succesiunea imperiului lui Şah-Rokh împotriva propriului fiu, Abd al-Latif. Conflictul se sfârşeşte cu asasinarea lui Ulug Beg în anul 1449 şi cu a lui Abd al-Latif un an mai târziu.

Abu Said, strănepotul lui Timur Lenk, iese victorios din tulburările care au urmat pentru conducerea Transoxianei. În anul 1469, e luat prizonier şi executat de membrii tribului turcic Akkoyunlu, „turcii oii albe", care înaintau dinspre Persia. Fiul său, sultanul Ahmad, păstrează regiunea Samarkandului, însă este supus unei presiuni constante din partea Şaibanizilor uzbeci. Nepotul lui Ahmad era Babur, primul Mare Mogul al Indiei. Ultimul Timurid încă domnea din Herat până într-o regiune a Afghanistanului, însă moare în 1506 în timpul unei campanii împotriva Şaibanizilor care atacaseră oraşul. Ultimii conducători descendenţi ai lui Timur Lenk sunt cunoscuţi mai mult ca patroni ai artelor decât cuceritori.

Mausoleul Gur-e Amir

Timur Lenk şi succesorii săi sunt înmormântaţi în splendidul mausoleu Gur-e Amir din Samarkand. În 1941, oamenii de ştiinţă ruşi, sub coordonarea antropologului Mihail Gherasimov, au cercetat rămăşiţele, iar acesta a reconstituit trăsăturile faciale ale lui Timur Lenk şi ale fiilor săi, Miran-şah şi Şah-Rokh. Examinarea scheletului lui Timur Lenk arăta deformări ale mâinii şi piciorului drept; de asemenea, rotula se unise cu femurul. S-a dovedit că era hemiplegie (paralizie a unei jumătăţi a corpului).