I.8. Iudaismul
Iudaismul, cea mai veche dintre cele
trei mari religii monoteiste, furnizează fundalul istoric pentru creştinism şi
islamism. O caracteristică a sa este că oferă o identitate bazată atât pe
apartenenţa la o religie, cât şi la o naţiune. Acest dualism complex este
evident în statul Israel, înfiinţat în 1948, în care coexistă sionismul laic şi
iudaismul ortodox.
Legământul cu Dumnezeu
Tradiţia iudaică spune că Dumnezeu a
făcut un legământ doar cu poporul lui Israel, teză fundamentală pentru religia
iudaică. Dumnezeu, creatorul lumii şi al omenirii, i-a numit pe evrei, începând
cu patriarhul Avraam, poporul său ales. Conştiinţa acestui fapt era totodată o
mare cinste şi o povară. Omul este chemat să asculte de poruncile lui Dumnezeu,
dar şi să aibă un comportament etic responsabil şi să dea socoteală pentru
păcatele sale. Relaţia cu Divinitatea este percepută ca un dialog între Dumnezeu
şi neamul omenesc, El făcându-şi adesea cunoscută voinţa prin profeţi. Dintre
aceştia s-a remarcat Moise, care a adus oamenilor Legea, Tora. Potrivit
tradiţiei iudaice, aceasta este doctrină, lege şi cuvântul revelat întreg al
lui Dumnezeu. Ea conţine 613 porunci şi interdicţii. Moise a fost cel care a
făcut trecerea de la credinţa în divinitatea tribală a evreilor, „Dumnezeu
Tatăl", la credinţa într-un spirit universal, „Yahve". La început,
acesta era cel mai puternic din panteon, devenind apoi unica divinitate.
Ţara făgăduinţei şi diaspora
Moise nu a dat doar legea divină
poporului lui Israel, ci l-a şi scos din robia din Egipt, ducându-l în „Ţara
Făgăduinţei". Acest concept de tărâm promis a jucat un rol extrem de
important în iudaism. Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacob, cu care începe istoria
evreilor, erau nomazi sosiţi în ţara Canaanului. Avraam a primit promisiunea că
urmaşii săi vor fi un mare popor şi că Dumnezeu le va da ţinutul Canaanului.
Făgăduinţa a fost îndeplinită după ce Moise i-a scos pe evrei din Egipt. După
un lung pelerinaj prin deşert, ei au ocupat Palestina şi s-au stabilit acolo,
înfiinţând Regatul Evreu, cu capitala la Ierusalim, şi ridicând templul lor cel
sfânt. Chiar şi în prezent, Ierusalimul şi Muntele Templului sunt cele mai
sacre locuri pentru credincioşii evrei.
Iudaismul a fost influenţat şi marcat
definitiv de comunităţile de evrei din diasporă, care trăiau ca minoritari,
adesea persecutaţi, printre străini. Astfel s-a întâmplat după ce regatul lui
Israel a fost cucerit de către asirieni, iar evreii au fost deportaţi în
întregul Imperiu Asirian. În paralel cu regatul din Palestina a apărut un
altul, cel al lui Iuda, la sudul Babilonului. Acesta a oscilat între asimilare
şi segregare, dar avea propria lege şi literatură, pe care a reuşit să le
impună până la venirea romanilor.
Tora şi Talmudul: literatura iudaică
Iudaismul este o religie a cărţilor prin
excelenţă, iar creştinismul şi islamismul, celelalte două „religii ale
cărţilor" cum au mai fost numite, au preluat şi ele Tora. Creştinii
au adoptat-o sub forma primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament, iar
Isus, fondatorul creştinismului, avea un fundament solid în iudaism şi islamismul
recunoaşte pe mulţi dintre profeţii şi patriarhii evrei, iar Avraam, sau
Ibrahim, este considerat patriarhul suprem. Tora conţine chintesenţa
religiei evreilor, pentru care viaţa cotidiană este reglementată de porunci şi restricţii.
Cunoaşterea şi studiul Torei sunt extrem de apreciate printre evrei. Din
cele mai vechi timpuri datează şi Talmudul, care este o colecţie de
comentarii şi interpretări făcute de către rabini. Există două variante ale Talmudului:
cea palestiniană şi cea babiloniană. Aceasta din urmă a jucat un rol mai
important şi a fost la rândul ei subiectul a nenumărate analize şi
interpretări. Conform tradiţiei iudaice, fiecare cuvânt din Tora este
fundamental.
Iudaismul sub dominaţia arabă şi creştină
În Evul Mediu, contactul cu alte culturi
a dus la apariţia unor curente diferite în iudaism, împărţirea între evreii
orientali, aşkenazi (din Europa creştină) şi sefarzi (din Spania maură şi
Africa) este valabilă şi astăzi. Influenţele islamismului şi ale
creştinismului, precum şi circumstanţele în care trăiau evreii, au marcat
practica religioasă, teologia şi imaginea despre sine a acestora.
Secole de-a rândul, comunităţile de
evrei, înfrăţite prin aceeaşi religie a cărţii, au fost tolerate în timpul
dominaţiei arabe şi s-au putut integra social. Viaţa intelectuală a evreilor a
cunoscut acolo un progres remarcabil, care s-a făcut simţit până în Franţa şi
Italia. Aflat în Spania, în Córdoba ocupată de mauri, marele filozof şi teolog evreu
Maimonide a scris un important comentariu la Talmud. Kabbala, o formă de
misticism iudaic, a apărut şi ea în nordul Spaniei.
Din contra, relaţia dintre comunităţile
creştine şi cele evreieşti a fost tensionată de la bun început. Creştinii îi
considerau pe evrei răspunzători pentru moartea lui Isus şi i-au transformat
prin urmare în ţapi ispăşitori. Mai mult, prosperitatea evreilor a stârnit
invidie şi resentiment, iar Biserica a profitat de asta. În Europa Centrală şi
de Est, aşkenazilor nu li s-a mai permis să îşi practice profesiile tradiţional
moştenite în comerţ şi împrumutul de bani, interzicându-se în acelaşi timp
accesul la alte meserii, prin excluderea din ghilde. Au fost treptat alungaţi
din oraşe în zona rurală. Pogromuri sângeroase au fost organizate împotriva
evreilor în timpul Cruciadelor, dar şi mai târziu în Evul Mediu. Din această
experienţă atât de dureroasă a luat naştere mişcarea de reînnoire a
hasidimilor, în special în Europa de Est. În Polonia şi Rusia, unde se
refugiaseră majoritatea evreilor din vestul Europei, a apărut viaţa în shtetl.
La începutul erei moderne, evreii din
Europa Centrală şi de Est au fost din nou ţinta unor persecuţii intense. Li s-a
permis totuşi să revină la împrumutul de bani şi la comerţ. Evreii bogaţi se
implicau şi se făceau remarcaţi în viaţa culturală şi intelectuală. În timpul
iluminismului, sub îndrumarea lui Moise Mendelssohn s-au făcut eforturi de
emancipare şi iluminare în teologia iudaică.
Holocaustul şi sionismul
Antisemitismul european a culminat în
sec. XX. Holocaustul, un rezultat al ideologiei sângeroase a regimului nazist
din Germania, a reprezentat o încercare de a elimina sistematic evreii din
Europa şi de a le distruge civilizaţia.
Începând cu 1882, au existat mai multe
valuri de emigrare a evreilor înspre Palestina, fenomen intensificat dramatic
de apariţia fascismului în Europa. Declaraţia britanicilor de la Balfour din
1917 a creat speranţe pentru înfiinţarea unui stat evreu în Palestina.
Sionismul, o mişcare politică axată pe regăsirea patriei evreilor, nu a apărut
de fapt după Al Doilea Război Mondial. A fost fondat în sec. XIX de către
Theodor Herzl, însă a reintrat în atenţia publică în perioada postbelică, prin
problema teritorială. Evenimentele din timpul şi de după cel de Al Doilea
Război Mondial au accelerat realizarea proiectului sionist.
Statul Israel a fost înfiinţat în 1948,
iar dintre cei aproximativ 14,4 milioane de evrei care trăiesc astăzi în
întreaga lume, circa 4,7 se află între graniţele acestui stat. comunitate mult
mai mare locuieşte în SUA. Religia are un rol important în politica statului
modern Israel. Facţiunile religioase extremiste îşi fundamentează revendicările
naţionaliste pe credinţa lor. S-a dovedit imposibilă găsirea unei căi de mijloc
între aceştia şi arabii palestinieni care au fost strămutaţi. Conflictul
continuă şi în prezent.
