I.1. Primele mari civilizaţii

  06:58    

Cu mult înainte ca Antichitatea greacă şi romană să pună bazele civilizaţiei europene, mari civilizaţii apăreau în Orient, în special pe „pământul fertil dintre fluvii", Mesopotamia. Dezvoltarea agriculturii şi creşterii animalelor era esenţială pentru progresul unor civilizaţii atât de avansate, întrucât presupunea tot mai multe investiţii în structurile organizaţionale. Istoria Orientului antic a fost influenţată iniţial de sosirea şi stabilirea unor populaţii nomade (1). Mult timp s-a considerat că triburile de nomazi au cucerit pământurile popoarelor sedentare. Însă migraţia triburilor mici s-a desfăşurat de-a lungul mai multor secole, constituind mai degrabă o infiltrare. Cultura şi religia nomazilor şi sedentarilor s-au influenţat reciproc, dar au apărut şi conflicte din cauza resurselor naturale, precum păşunile şi apa necesară irigaţiilor.

Trecerea de la creşterea restrânsă a animalelor (2) la cea extinsă a contribuit considerabil la stabilirea triburilor nomade în Orientul Apropiat. Vitele, care au fost integrate în religie ca simboluri de cult (4) pentru forţa şi fertilitatea lor, erau folosite atât ca animale de tracţiune, cât şi la ferme şi păşunat. Măgarul şi mai ales cămila (3) au fost domesticite pentru călărie, dar şi ca animale de povară. Cămila era de altfel principalul mijloc de transport în comerţul cu caravane, în vreme ce caii erau utilizaţi în special în război.

Grâul şi orzul erau cultivate cel mai mult. Inventarea plugului pentru arat, sistemele inteligente de irigaţie (6), precum şi digurile şi canalele care protejau împotriva inundaţiilor au dus la creşterea eficienţei şi producţiei în aşezările omeneşti. Un alt obiectiv principal al comunităţilor în continuă dezvoltare era apărarea de alte populaţii cu care concurau pentru resurse.

Înmulţirea sarcinilor şi complexitatea lor crescândă au dus la o diferenţiere între păturile sociale: agricultori, meşteşugari  (5) (11), războinici şi administratori. Mai existau şi preoţii (7) care practicau ritualurile religioase şi încercau să afle momentele potrivite pentru semănatul şi culesul recoltelor, cu ajutorul calculelor, profeţiilor şi astrologiei.

Administraţie şi religie în Orientul antic

Primele comunităţi s-au transformat cu timpul în societăţi cu o ierarhie strictă a claselor sociale. Funcţionarii publici, specializaţi în administraţie, erau extrem de importanţi. Ei controlau comerţul urban şi producţia agricolă. Principalele hambare de grâu (8) erau de obicei incluse în clădiri cu rol religios şi de aici a pornit şi ideea că proprietatea statului şi forţa administrativă erau concentrate acolo (aşa-numita „economie de templu").

Conducătorul, regele sau prinţul oraşului, avea un rol special. El iniţia proiectele de lucru în comunitatea, aflându-se şi în fruntea activităţilor administrative şi religioase. El conducea teritoriul în numele zeilor şi era trimisul lor pe pământ.

În Mesopotamia, religia (12) era extrem de complexă şi a preluat tot mai multe elemente noi, pe măsură ce alte popoare nomade veneau şi se stabileau în regiune. Alte elemente s-au schimbat cu trecerea timpului, dată fiind capacitatea de absorbţie a religiei dominante. Datorită comunităţii, unii eroi locali, precum Ghilgameş din Uruk (cca 2700-2600 î.Hr.), sau unele zeităţi tutelare ale oraşelor, ca Marduk din Babilon, au fost promovaţi la rang de divinităţi. Marduk a fost declarat chiar zeul principal în timpul domniei lui Hammurabi în Babilon (1792-1750 î.Hr.). Conducătorul ahemenid, Cirus cel Mare, i-a acceptat pe preoţii lui Marduk în Babilon şi a contribuit la reînnoirea Regatului Babilonian. După ce l-a înfrânt pe Darius III în lupta de la Gaugamela, Alexandru cel Mare a adus ofrande zeului Marduk în anul 331 î.Hr. El a dat în acest mod un caracter de legitimitate divină domniei sale. Cuceritorul se înscria astfel în descendenţa directă a regilor babilonieni.

Importanţa şi dezvoltarea scrisului

Avântul cultural cunoscut de omenire după inventarea scrisului nu poate fi nicidecum supraapreciat. Primele înscrisuri au fost găsite pe tăbliţe de lut (10), care erau folosite în schimburile comerciale. Scrierea cuneiformă timpurie a sumerienilor s-a dezvoltat din pictograme care, la fel ca şi hieroglifele egiptene (13), se asemănau cu obiectul pe care îl reprezentau. Era un sistem complicat, stăpânit doar de scribi special instruiţi, care aveau în virtutea acestui fapt o poziţie bună pe scara socială.

Pictogramele erau diferite de primele simboluri şi picturile rupestre, întrucât se bazau pe transmiterea sensurilor prin coerenţa sistemului de scriere, mai curând decât cu ajutorul tradiţiei orale. Dorinţa de a simplifica scrisul a transformat pictogramele în litere cuneiforme. Ele exprimau un sunet sau un grup de sunete şi înlocuiau simbolurile obiectelor, dând astfel naştere scrierii fonetice. Sistemul iniţial se baza pe silabe, fiecare literă reprezentând o silabă sau o combinaţie de silabe. În jurul anului 2500 î.Hr., akkadienii au adoptat şi ei scrisul cuneiform sumerian prin silabe şi l-au dezvoltat, adăugându-i propriile litere. Ulterior elamiţii, huriţii, hitiţii, urartienii şi alte popoare au preluat acest sistem de scriere, astfel încât în 1400 î.Hr., el era utilizat în comerţul din întreaga regiune şi chiar mai departe.

Următorul pas spre abstractizarea scrisului a fost crearea unui alfabet, în care fiecare literă corespundea unui sunet. Aceasta permitea formarea unui număr nelimitat de combinaţii cu ajutorul a doar câtorva litere care redau sunete.

Primul alfabet de acest gen a luat naştere în oraşele canaanite Ugarit (cca 1400 î.Hr.) şi Byblos (9) (cca 1000 î.Hr.) şi cuprindea 30 şi respectiv 22 de litere. Ca orice scriere semită, alfabetele canaaniţilor şi ale urmaşilor acestora, fenicienii, care au stat la baza formării alfabetelor iudaic, sirian, arab şi grec, nu includeau vocale.

Alfabetul grec a fost primul care a introdus vocalele, dar a preluat forma şi ordinea literelor, precum şi cifrele, din alfabetele anterioare. Primele texte greceşti sunt scrise, ca şi cele semite, de la dreapta la stânga.